Zapezile - Paul Anghel, Editura Cartea Romaneasca

Ninsoarea a tras o linie albă sub ziua precedentă. Peste cîmpurile de luptă s-a așternut zăpada, ceea ce putea să însemne : pînă aici ! începuse iarna, hăt-departe de război, înstăpînindu-se alb pe două continente, fără legătură cu vărsarea de sînge din Balcani. Totuși și aici, combatanții s-au oprit o clipă din lucrarea armelor, au văzut miraco­lul, i-au spus pe nume : ninge.

Uimită de clipa în care armele au tăcut, o veveriță a zvîcnit afară din scorbura ei, apoi încă și mai uimită, s-a avîntat pînă la capătul crengii de pin, care se legăna^ ca să vadă că jos, acolo de unde pînă înainte cu o clipă țîșneau gloanțe și fulgerau obuze, se întindea un gol.

Peste încă o clipă, au răpăit armele. Zăpada s-a mișcat în valuri, apoi în talazuri, cu oameni cu tot. S-a reluat cu răcnet asaltul spre înălțime. Veverița a zvîcnit înapoi în inima copacului care-o ținea de multe săptămîni captivă. Batalioanele care se cățărau pe brînci, trebuiau să ajungă sus, pe creastă, în mai puțin de un ceas, să treacă mai de­parte dincolo de pin. Distanța pînă la pin era hotărîtoare pentru oameni. Ninsoarea cădea indiferent. Batalioanele au trecut de pin, ducînd mai sus, peste zăpezi, spre creastă, dîra lor de sînge. Tot atunci, în văi, s-a reluat furtuna.