Un petic de cer - Cetin Altan, Editura Univers

— Cine-i acolo ?

Nici un răspuns.

— Hei, cine e ?

O umbră uriașă, cu contur confuz parcă, stătea ghe­muită înapoia ușii... Ușa era întredeschisă. O dîră de lumină se infiltra subțire. O lumină opacă, slinoasă. Nu părea să aibă intenția să se transforme într-o revărsare adevărată sau să fie înghițită de întuneric. Era pur și simplu o dîră monotonă, încremenită, jegoasă.

Pe acest fond, umbra uriașă cu contur confuz stătea ghemuită înapoia ușii.

■ Omul strigă :

— Cine-i acolo ?

Nici un răspuns.

Omul se îndreptă spre ușă. înainta furios, cu ochi sfredelitori de pisică înghesuită în colț, cu buzele în­cordate.

Cu cît înainta, cu atît semiîntunericul care pătrundea prin ușă, deopotrivă cu umbra din dosul ușii, se înde­părta.

Parcă mergea printr-un coridor fără capăt. își iuți pasul. începu să alerge. în zadar. Ușa, lumina care pă­trundea prin ea și acea umbră dispărură în depărtări.

Vocea lui avea un ecou prelung în acel coridor fără capăt.

— Hei, cine-i acolo ?

Pe coridor se aliniau uși masive de fier. Pe uși, găuri pătrate cît căușul palmei. Ochii lipiți de aceste găuri pri­veau afară. Ochi de nebun, care se învîrteau ca o morișcă.

Doamne, Dumnezeule, ce fel de loc mai era și ăsta ? ! Cum de nimerise acolo ?

Parcă mai adineauri stătea acasă, în fotoliu. Fotoliul, din casă. Cărțile. Picupul. Nevasta...