Singur printre femei - Vasile Tincu, Editura Femeia

  Se apropie ca o umbră de porți, unde nu zăbovi decât spre a desface, ca un cunoscător, complicatul sistem de zăvoare, după care pătrunse în curte, trăgând la loc mânerul cel greu, de fier; nici nu se sinchisi de dulăul care țâșni, de sub șopron, să-1 rupă. Tocmai când să strige la animal, stăpânul casei observă, cu uimire, cum saltul câinelui se frânge, de parcă un lanț nevăzut l-ar fi tras cu putere înapoi, apoi aprigul Ursu începu să schiaune și să se gudure pe lângă necunoscut, sărind cu labele pe el, gata, gata să-1 răstoarne. Gospodarul, om voinic, aspru și de o semeție smulsă parcă din piatră, lăsă pentru o clipă claia de lemne, la care asudase cine știe de când, de spărsese cu îndârjire atâtea, și se îndreptă spre străin. In răgazul pe care-1 avu, spre a parcurge cei câțiva pași, își observă, cu neliniște nelămurită, musafirul, îmbrăcat în straie ponosite și adunate cum se nimerise pe el; făcea, fără doar și poate, parte din rara familie a pribegilor fără căpătâi, poate cerșetor, sau nebun. Doar la oamenii slabi nu se înfig câinii, își zise, altfel Ursu l-ar fi doborât. Atrăgea imediat atenția la el o cicatrice mare și urâtă, care-i brăzda o parte din tâmplă, și se arcuia peste frunte, oprindu-se brusc, într-o bulbucătură aflată la locul de îmbinare a sprâncenelor. Din această pricină, părea că se uită chiondorâș.