Si miine si poimiine... - Corneliu Stefanache, Editura Junimea

„Tatăl meu adoptiv a murit duminică^ — scrie Alex. Probabil miercuri a fost înmormîntat și astăzi, exact după o săptămînă, primesc înștiințarea cu antetul Sfa­tului Popular al orașului P. între antet și ștampila ro­tundă, de culoarea siropului de zmeură, traversată oblic de semnătura indescifrabilă a notarului șef, într-o sin­gură frază cu iz de ordin, mi se aduce la cunoștință data la care a decedat cetățeanul Ilie Visu și, drept consecin­ță, eu, ca unicul său moștenitor, trebuie să mă prezint de urgență în vederea executării celor înscrise în testa­ment. Cu hîrtia în mînă, lîngă ușa închisă în urma poș­tașului, aștept ca țintele ori blacheurile de la bocancii lui să înceteze scrîșnetele pe mozaicul slinos al scării, ca și cum abia după asta voi putea înțelege cu adevărat cuprinsul frazei bătută la mașină cu carbon albastru și, ca orice om ajuns într-o astfel de împrejurare, voi fi cotropit de jale. Deși mă văd plîngînd, cu fața sluțită de durere, nici lacrimile nu-mi vin și nici durerea n-o simt. Doar gura mi se umple de salivă și cămașa îmi în­gheață pe spate. Cînd scrîșnetele de pe scară nu se mai aud, încep să înghit, pășind ușor, de parcă ar mai exis­ta cineva în cameră, adormit în vreun, colț, și mi-ar fi teamă să nu-1 trezesc, ca astfel ochii acestuia să mă des­copere în neputința mea.