Septentrion - Aurel Rau, Editura Minerva

Ne găseam, în 1949, anul apariției „Almanahului literar", la Cluj, cinci colegi, studenți și producători de stihuri: Aurel Gurghianu, Alexandru Andrițoiu, Ion Brad, Aurel Rău și eu. Tiberiu Utan plecase, pentru studii, la Moscova. în decembrie 1950, Andrițoiu, Rău și cu mine (resemnat a scrie doar critică) deveneam studenți (și) ai „școlii de literatură" din București. Prilej optim de cunoaștere reciprocă!

Ce m-a impresionat (și chiar m-a intrigat oarecum, un timp) la Aurel Rău era felul în care el își lucra poeziile în văzul confraților, perseverența cu care cizela fiecare vers. Credeam pe atunci, atrăgân- du-mi ironiile tuturor (și n-aș putea să jur că astăzi nu mai cred), în „inspirație" și mă miram că unul dintre colegii de dormitor își ținea atelierul poetic în permanență deschis, nu ascundea nimănui eforturile de ordin meșteșugăresc depuse pentru a da fiecărui element prozodic maximum de rotunjime, plasticitate, armonie sonică, expresivitate. Aveam să înțeleg, firește, cu timpul că Rău nu ascundea nimic amicilor fiindcă avea în toți deplină încredere, fiindcă nu putea fi în raporturile cu ei decât cu desăvârșire sincer în toate privințele. Pe acest conside­rent, cu siguranță, nu căuta - cum fac, de regulă, tinerii - să dea impresia că scrie ușor, fără trudă, că dacă ar vrea... Preocuparea lui majoră era, cu alte cuvinte, nu de a se remarca neapărat, de a se impune, de a stârni admirație, ci de a realiza poezii cât mai bune. Se străduia să compună impecabil nu din dorința de notorietate în primul rând, ci de dragul lucrului bine făcut.