O copilarie nepereche - Petru Rezus, Editura Ion Creanga

Vremea era mohorîtă și ciorile cîrîiau, purtate în stoluri de vîntul tăios și rece, pornit dinspre miazănoapte. Satul Ipotești se pregătise de iarnă. Căminarul Gheorghe Eminovici fusese pe la grajduri și cercetase dacă vitele sînt bine hrănite și adăpate, întărise pereții de la tîrla oilor, ca să nu le fie frig, apoi își terminase inspecția, cu vătaful după sine, la șuri și la stogurile de fîn. Iama putea veni, pe neașteptate, așa cum se întîmpla,în acest sat din Nordul Moldovei. Așa cum avea obiceiul, i-a spus cîteva vorbe cu miez vătafului:

— Ochii gospodarului îngrașă vitele!

— Asta-i numaidecît așa! a aprobat vătaful, netezindu-și mustața groasă.

— Mai avem ceva de rînduit astăzi? a întrebat stăpînul moșioarei din Ipotești.

— Mai ar fi plata oamenilor care au lucrat la căratul finului, la așe­zarea lui în stoguri și-n șuri ... Ne-au dat o mînă de ajutor și la întări­rea acoperișurilor de stuh și la primenirea adăpostului oilor, ca să n-avem grija mieilor mai încolo ... Sînt oameni din sat, care vă iubesc și vă caută în obraz, fiindcă și dumneavoastră îi ajutați la o vrejne de nevoie. Nimeni nu iasă cu mîna goală de la jupîneasa Raluca, soția dumneavoastră! E un suflet milos, care nu se mai află, și crede omului sărman!

— Da, da! a dat din cap, pe gînduri, Gheorghe-Eminovici. Trăim între oameni și ne ajută și ei, la o nevoie. Nu prea huzurim și muncim de dimi­neața pînă seara, dimpreună cu ei. Ne străduim să ne creștem copiii în rînd cu lumea, doar știe întreg satul că am patru feciori la școlile cele mari din Cernăuți și ne vine greu. Sînt departe ide casă și nu-i pot supra­veghea, apoi trebuie să mă gîndesc la hrana și l_a îmbrăcămintea lor.