Max Havelaar in Indiile Olandeze - Multatuli, Editura pentru literatura

Sînt vocații care se mani testă tîrziu, eli berate de cine știe ce împrejurări, asemeni acelor izvoare din poveste care așteaptă, zăvorite sub stîncă, lovitura cea magică menita sa le dezlege de blestemul așteptărilor sterile și să le dea posibilitatea de a-și tăia aloie în lume ca să potolească setea in Finită a pămîmuriJor și a oamenilor.

Năzuința cea mai violentă a tiparului Eduard Douwes Dtk- ker e aceea de a ii Funcționar. Și nimeni nu pare atît de puțin pregătit ca cl pentru ca să devină cîndva un scriitor. Dar — lu­cru ciudat §i plin de semnificație — pentru ca sa ajungă într-un birou de comerț, tînărul va trebui să abandoneze, o dată cu studiul teologiei, o carieră de preot. Firește, în această cetate a lumii comerciale care este Amsterdamul, întîmplarca e banală : un birou c la urma urmei tot atît de onorabil ca un amvon, a năzui să faci avere e un ideal la fel de admirabil ca acela de a sluji cerul. Dar cine privește îndărăt, în biografia vie a omu­lui, poate avea impresia tulburătoare că, devenind scriitor după ce a fost funcționar, el n-a făcut decît să cedeze unui destin gelos care, după ce l-a scăpat din mină ca preot, l-a recuperat sub înfățișarea unui scriitor. Să predice, acesta era destinul lui ! Numai că n-o știa, chiar dacă uneori, foarte vag, o presimțea.

Cînd căpitanul de marină, bătrînul Dekker, se hotărăște să plece în Indiilc Olandeze, însoțit de cei doi feciori, Jan și Eduard, acesta din urmă are acum 18 ani și știe precis că țelul călătoriei e de a îngădui Familiei să facă avere.