Isabela de Bavaria - Alexandre Dumas, Editura Univers

     UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istoricului, acest rege al trecutului, este de a nu avea, atunci cînd își străbate regatul, decît să atingă cu pana lui ruinele și cadavrele pentru a reclădi palatele și a învia oamenii ; la glasul lui, întocmai ca la glasul lui Dumnezeu, osemintele împrăștiate se unesc din nou,, cărnuri vii le acoperă, costume strălucitoare le îmbracă și, din acel losafat¹ uriaș în care cele trei mii de secole trecute și-au condus fiii, el nu are decît să-și aleagă pe cine dorește și să-i strige pe nume pentru ca de îndată aceștia să ridice cu fruntea piatra de pe mormînt, să dea la o parte cu mîna giulgiul în care sînt înfășurați și să răspundă, așa cum i-a răspuns . Lazăr lui Hristos : ,,Ia-tă-mă, Doamne ; ce vrei de la mine ?“

E drept că este nevoie de un pas hotărît ca să cobori în adîncurile istoriei, de un glas poruncitor pentru a pune întrebări fantomelor, de o mînă care să nu tremure scriind cuvintele ce le dictează. Răposați! au uneori taine îngrozitoare pe care groparul le-a pecetluit odată cu ei în mormînt. Părul lui Dante a albit auzind povestirea contelui Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atît de posomorită, obrajii o paloare atît de cadaverică încît, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafața pămîntului, femeile din Florența, ghicind de unde venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copiilor, spunînd : „Uitați-vă la omul acela ce trece atît de grav și atît de trist, a coborît în infern !“