Ion Sintu - Ion Marin Sadoveanu, Editura Minerva

Ion Marin Sadoveanu (1393—1964) reprezintă un destin ne­obișnuit în literatura română contemporană. Neobișnuitul provine din aceea că scriitorul intră decis în literatură cu două opere publicate în 1944 și 1957 — la 51 și respectiv 64 de ani —, atunci cînd „colegii" săi de generație, Cezar Petrescu și Camil Petrescu, să zicem, născuți, primul cu un an înainte, al doilea după un an, dăduseră demult partea durabilă a operei lor și se impuseseră în literatura română. Pe de altă parte, romanul care îl consacra în 1944, Sfîrșit de veac în București, era de o factură surprinzătoare, construcție epică tradițională, după experiențele consumate în proză în deceniile anterioare. Aspectul oarecum desuet al prozei lui Ion Marin Sadoveanu nu a dăunat receptării critice, dimpo­trivă, romanele s-au bucurat de o foarte bună primire la apa­riție, dar va crea dificultăți în receptarea de către generațiile următoare și (împreună cu „accidentul" cronologic semnalat) în situarea scriitorului. Așa îneît constatarea lui Cornel Regman din 1966 (privind al doilea roman al autorului) este valabilă și azi: „Fără să fi intrat în aria de penumbră care precede uita­rea,. romanul Ion Sîntu nu face parte însă nici din acel «activ» de opere cu care criticii operează curent în exemplificările lor, împrejurare nu numai nedreaptă ci și profund păgubitoare". ■' Cu atît mai mult azi (1989) este binevenită inițiativa editurii Mi- nerva de a reedita romanul de față, căci este un moment în care critica literară cere prozei (mai ales celei „tinere") întoarcerea „la epic și, deci, la tipologie și la proza de observație socială și morală". Aceasta, se înțelege, de pe pozițiile — teoretice, „me­todologice" — atinse în practica scrisului.