Indepartarea infrigurata-Riul - Diko Fucedjiev, Editura Univers

Jur-împrejur era pădure, pădure batrina de stejar, tăiată și răsărită iar de la sine — creștea sălbatică și de nepătruns, mai ales acum, de cînd nu mai umblau vitele prin ea. Dar carpenul era copacul sub care se adunau la vremea amiezii oile, și Braianoveț știa în fiecare zi — cînd, firește, era soare — ce umbră face. Adunată și c'ompactă era în zilele cele mai călduroase — atunci soarele parcă stătea neclintit în vîrful carpe­nului. Pentru o turmă mai mare poate n-ar fi ajuns, dar oile lui Braianoveț erau doar treizeci. Avea cinci capre și iată. într-o viață de om nu și-a dat seama dacă ele se odihnesc la amiază sau nu, știa atît că ele aveau nevoie de frunzuliță verde, iar iarna — de lăstăriș fraged.

In după-amiezile de vară frunzele prindeau să frea­măte la cea mai ușoară adiere de vînt. Umbra se înde­părta treptat de carpen, se smulgea de sub puterea lui. Devenea rară și răcoroasă, se întindea, de ai fi zis că o scutură frigurile, se rezema de gard, intra în strungă, se odihnea pe acoperișul de paie putrede al colibei.

Iarna, carpenul desfrunzit rămînea parcă fără umbră numai pe la ceasurile amiezii, dacă era soare, apărea ca o arătare palidă pe pămînt și dispărea subit. Poienița se afla într-o vîlcea, înconjurată din toate părțile de pădure, și doar _xspre miazăzi era o deschizătură pe unde răzbătea soarele rece de iarnă. Privind arătarea palidă, Braianoveț cugeta uneori la orînduiala înțeleaptă a firii,. potrivit căreia umbra lipsea tocmai atunci cînd nu le trebuia oilor.