Daniel Druskat - Helmut Sakowski, Editura Univers

Mulți își vor fi amintind de văpaia necruțătoare a soarelui din acel an, iarba fînețelor pălea și se usca — dar țăranii din Altenstein nu pot uita acea vară din pricina întîmplării cu Daniel Druskat.

îl cunoșteau pe Druskat ca pe orice vecin, ba chiar mai bine. îi știau felul, cum vorbea, cum umbla și ce haine obișnuia să poarte. Știau cîte ceva despre el, căci nu o dată omul făcuse vîlvă în jurul lui.

își aminteau cum au dus-o la locul de veci pe tînăra nevastă a lui Druskat, cu ani în urmă, cum el stătea pe marginea gropii deschise, înghețat și cu ochii uscați. De mina lui se agățase fetița, cinci ani să fi avut pe atunci, prea plăpîndă pentru vîrsta ei, o gîgîlice, codițe de șori­cel, legate cu panglici negre, micuța călca, se vede, pe ur­mele maică-si, care bolise întruna, iar apoi, la sfîrșit, se topise văzînd cu ochii. Atunci îi cuprinsese mila, deși unii se încăpățînau să nu-1 ierte, fiindcă era cel dintîi din sat care-și înmormînta femeia fără preot și fără dan­găt de clopot. Poate și de asta pășiseră în urma coșciu­gului cu mic cu mare, între zidurile de bolovani ale țin- tirimului n-ai fi avut unde să arunci un ac, iar bătrînul Gomolla, secretarul raional de la Weran, se afla acolo în persoană, astfel încît putură pricepe cu toții cît îl pre­țuia partidul pe Daniel Druskat. Gomolla își făcuse bine treaba, nimic de zis, cuvîntase chiar mai mișcător decît domnul pastor cu asemenea prilejuri, își dăduseră cu părerea unii dintre cei ce, fie din compătimire, fie din curiozitate, luaseră parte la ceremonie.

Druskat le muiase inimile și în același timp îi jig­nise, neprimindu-le mila.