Cursa rapida - Constantin Munteanu, Editura Junimea

Mare, greoaie, cu botul ei imens, de cetaceu pornit agale, cursa iese din garaj, se strecoară printre celelalte care așteaptă, înșiruite pe pista de beton, ocolește ron­dul plin cu flori pînă deunăzi, caută o clipă, nehotărîtă, cu parbrizul bombat, ca un ochi de ciclop, spre clă­direa autogărăii, apoi, pornește sigur, intrînd la pero­nul unu.

Șoferul, un tip scund, plin de importanță, afișînd un surîs în colțul gurii, deschide larg ușa, coboară, se depărtează doi pași, privește cîtva timp, apoi face un ocol mașinii, cercetînd-o, lovind fiecare roată cu vîrful pantofului. Cînd termină, dă din cap mulțumit, bagă mîna pe fereastră, ia cîrpa și pornește să șteargă parbrizul, meticulos, asemeni bătrînilor ce-și curăță len­tilele ochelarilor.

— Asta-i cursa rapidă pentru B. ? — întreabă un ță­ran, săltîndu-se de pe banca de alături.

Șoferul se oprește din șters, mai privește o clipă bu­cata de fereastră curățată, merge apoi la ușă, urcă un pas în mașină, fixează, în suportul de lîngă parbriz, tă­blița pe care scrie „Cursa rapidă A.—B.“ și, fără să a- runce vreo privire celui care l-a întrebat, se întoarce la șters fereastra.

— îți cădea limba — murmură țăranul, așezîndu-se. Ce zici de vreme ? — arată cu fruntea spre cer. ¹

— Mm — clătină femeia lui din cap, strîngîndu-și sumanul. Ar cam fi timpul...