Comoara mayasilor - Robert Keno, Editura Porto-Franco

Avui norocul s-o zăresc pe^c verișoara mea chiar în mo­mentul când, cu valiza în mână, intram în imensul hol al aerogării. Sandrine stătea pe o bancă, la ieșirea din localul vămii, și aștepta cu nerăbdare.

Nu semănăm deloc, eu și Sandrine. Eu aveam 23 de ani și eram, după spusele prietenelor mele, o frumusețe blon­dă, zveltă, suplă, cu trăsături fine, ceva din tipul feminin care face gloria scandinavelor. Niște ochi stranii, violeți, reflectând o melancolie surprinzătoare, un ten catifelat de piersică¹ abia pârguită și buze bine conturate, pe care juca mereti un surâs, trate geamăn cu fizionomia mea blândă.

Mărturisesc -fără falsă modestie că mă simțeam flatată de aceste considerații. \

Verișoara mea avea șarmul picant al mediteraneencelor. Mai scundă, cu o gură lacomă, ochi negri, gene lungi, un păr închis lâ culoare, Sandrine Morel-Mendoza avea 28 de ani.

Eram îmbrăcată intr-un costum clasic, bluzon-pantalon din jerse bleu-^oiel, care-mi venea foarte bine, în timp ce ve­rișoara mea, îmbrăcată cu o .roche elegantă, ușoară, bej des- - chi!s, fără mâneci, îmi pusese pe genunchi pălăria de pai îm­pletită, cu boruri mari, indispensabilă sub necruțătorul soare , guatemalez.

Cufundată în gânduri, Sandrine tresări când îi pusei.mâna pe umărul stâng, apoi se ridică imediat, ușor (jenată..

— Mylăne! Te așteptam. Ai călătorit bihe ?

Excelent, mulțumesc, răspunsei.. Tu ce măi faci?

— Bine, cum știi, nimfe nu s-â schimbat.