Cartea de vizita - Irina Ioana Catighera, Editura Eminescu

Silvestru se apropia de vîrsta pensiei, avea hipertensiune, păr rar, savant pieptă­nat în vederea acoperirii cheliei lucioase, ochi rotunzi foarte albaștri, parcă vopsiți cu tempera, față tot timpul congestionată, curele care nu-1 ajungeau decît cu foarte mari eforturi, și era greu de crezut că-1 ajunseseră vreodată altfel. Uși pe dimen­siunile lui nu existau. Era obligat să intre cu un șold înainte. Bărbia, salbe de căr­nuri roze, i se bîțîia înaintea mărului lui Adam. Purta cămăși strălucitor de albe, cra­vate în culori tari sau lavaliere cu picățele, veste cu piepți din piele și spate din satin, ceas străvechi cu lanț. Halatele nu-1 puteau cuprinde, așa că-și etala zilnic, între pulpa­nele fluturînd, pîntecul ca un obuz. Poseda o veșnică șăpcuță cu carouri, care nici pe de­parte nu-i intra pe capul imens. Mînca tot timpul. Cînd, într-una din zile, intrase în cabinetul lui uitînd — cum i se întîmpla adesea — să bată la ușă, Alma îl găsise așezat cu spatele la intrare ținînd pe ge­nunchi o hîrtie unsuroasă, pe care se lăfă- iau șase pîrjoale. Pe birou, o franzelă tăiată felii. Sticla sub care se vedeau cam două duzini de vederi era plină cu fărîmituri.