Aviatia submarina - Dimitri Rebikoff, Editura Stiintifica

Incă de pe cînd eram copil îmi plăcea apa. La patru ani, cufun- dînd în cadă tubul de cauciuc al mașinii de gătit și inundînd lesne o bună parte din casă, descoperisem principiul sifonului...

Dar, în ciuda eforturilor desperate, n-am învățat niciodată să înot bine. Nici mișcările ritmice, nici salturile istovitoare nu mă țineau la suprafața apei. Nu-mi rămînea decît să mă agăț de scara bazinului de înot- și să încerc să urc pe jumătate înecat. Nici un pro­fesor de natație nu înțelegea pe atunci ce însemna revelația scufundă­rii ; au aflat-o cu mult mai tîrziu. Eram prea greu ca să pot pluti așa cum o fac cei care au învins frica de apă. Și cum încetam mișcările de susținere, spre marea mea groază, mă scufundam din nou, ceea ce mă scutea cel puțin de ocările nefericitului meu profesor de înot.

Nu puteam să înot decît la fundul apei și să mă resemnez pentru tot­deauna de a putea fi admirat vreodată, asemenea atleților care atrag privirile încă de pe trambulină, înainte de a sări în apă plini de grație.

Studiile mă pasionau și-mi dădeau satisfacții, consolîndu-mă ast­fel de nereușita mea sportivă.

Mă născusem la Saint-Germain des Preș. Nu știam o boabă ru­sește deși bunicul meu fusese întemeietorul aviației rusești, constru­ind primul avion în 1906. Purtam însă în sînge aceeași sete pasionată de a învăța, de a cerceta și de a descoperi atunci cînd găseam un mediu favorabil. Laboratorul bunicului era pentru mine un izvor nesecat de descoperiri pasionante; se aflau acolo primul motor în stea, răcit cu aer, o îngrămădire de tuburi de sticlă cu care s-a realizat „cracarea“ petrolului, aparatele de radio care au făcut posibilă, în 1905, teleghidarea unei torpile.