Abaddon exterminatorul - Ernesto Sabato, Editura Univers

Ingropat mereu și dezgropat de fiecare dată, romanul este, probabil, singura pasăre Fenix care renaște cu ade­vărat și ne ajută, după felul cum bate din aripi, să mă­surăm (fiecare pentru sine) cit spațiu mai rămîne aici, jos, pentru condiția umană și cît timp va mai fi acolo, nimeni nu ști* unde, pentru a-l străbate de la margini pînă la nemarqine.

Abaddon. Exterminatorul decupează din acest spațiu un fragment infim și foarte concret, perfect raportat geo­grafic. reține din inexorabila scurgere a timpului dis­tanța dintre două după amiezi cu calendar precis (5 și 6 ianuarie 1973), obligîndu-ne să aflăm că suprafețele au și adîncimi, cu mult întuneric în ele și că deasupra există multă lumină de care uităm de multe ori, așa cum uităm că de multe ori clipele pot închide în ele eternitatea însăși.

Un parc, o catedrală, un chioșc cu ziare și alte mărun­țișuri, două-trei cafenele, un rîu și cîteva străzi. Acesta ar fi tot întinsul. Sus, un dragon care varsă foc și pe care nu-l vede decît o singură, ființă, pentru că focul anunță distrugerea definitivă, iar omenirea nu vrea să vadă așa ceva. Jos, în adine, un subteran care unește o casă cu o catedrală. O casă în care nu mai locuiește decît amintirea și un timp care nereușind să devină viitor refuză să devină trecut. Și tot jos, beciurile poliției. Cu camere de tortură inundate de lumină și cu celule pline de întuneric pentru ca cel adus aici să nu mai distingă mișcătoarele contururi ale speranței.

Intre crepuscul și crepuscul, bătaia de aripi a păsării Fenix. Atît de îngrădită în mișcare, îneît este nevoită să urce mereu, să coboare în subteran sau să se deplaseze în cerc și spirală, peste unul și același fragment de spațiu.